Părinții nu mai transmit copiilor dorința de a avea o dorință. O comunicare fracturată

Tânăra generație este lipsită de dorință, dorința de a fi curios, de a face ceva, de a gândi. Această problemă este cauzată de carența transmisiunii dorinței de la părinți la copii, spune profesorul de filosofie Virgil Ciomoș.  Am putea completa registrul cu un alt simptom identificat: comunicarea dintre cele două generații, cu precădere în primii 4-5 ani de viață, atunci când se stabilizează toate structurile copilului viitor adult. 

Dar, să vedem întâi de toate, cum funcționează dorința și transmisiunea ei, mai ales în contextul în care totul funcționează într-un registru al cererii – ofertei. Cer și ofer, fără o conduită vocațională. De fapt, unde (mai) sunt acele meserii vocaționale?

Ceea ce lipsește acestei generații este că nu mai primește transmisiunea dorinței din partea părinților, dorință de a fi curios, de a face ceva, dorința de a îmbrățișa o vocație. Copiii sunt crescuți la nivelul cererii sau, mai jos, al nevoii. Am nevoie, desigur, de casă, masă. Pot să cer anumite lucruri altcuiva, dar dorința este ceea ce te mână de la sine. Cel mai mult suferi când ești oprit să-ți împlinești dorința. Aceasta înseamnă meserii de vocație și un fel de proiecție a noastră în viață într-un mod indeterminabil. Altfel spus, ne dăm seama la un moment dat că am atins ceva din dorința noastră și, după ce am atins, ne-am dat seama că nu e destul. Această dorință de a merge necondiționat înainte, de a fi fidel propriei tale dorințe, acest lucru lipsește tinerei generații pentru că nu i s-a transmis dorința părinților. Nu înțeleg aici prin dorință o dorință determinată, aceea de a fi stomatolog, de exemplu, ci această dorință personală. 

Un tată trebuie să transmită dorința de a avea o dorință personală și să o susțină pentru copii. În general, tânăra generație nu mai vrea nimic, nici să știe de unde vin lucrurile care s-au transmis. Acest lucru face să lucreze doar ceea ce se cere, afirmă Virgil Ciomoș în interviul Românii au șansa de a avea încă trăitori ai tradiției, adică ai transmisiunii, acordat în 2019 pentru Fundația „Credință și Creație. 

Ceea ce scapă discursului de mai sus este tocmai necesitatea, acel trebuie scăpat profesorului Ciomoș. Dacă discursul s-ar fi pliat în jurul unei opțiuni – ca indeterminare, nu în zona determinatului trebuie, am fi fost în zona de siguranță.

Problematica transmisiunii ne întoarce la relaționarea părinte – copil și, în particular, la comunicarea dintre cele două generații. Dacă avem în față o generație mai dificilă, trebuie să căutăm răspunsuri în modul în care părinții din ziua de astăzi reușesc să înțeleagă importanța comunicării cu copiii lor, mai ales la vârstele fragede. 

Primele și cele mai importante experiențe ale unei ființe umane sunt cele din copilărie. Altfel spus, importanța mamei și a tatălui în primii 4-5 de viață este capitală pentru a structura psihismul unei persoane. Aceste structuri sunt destul de rezistente, ele se confirmă în adolescență și cam acestea vor rămâne toată viața. Cel mai grav lucru care se întâmplă astăzi este că părinții nu mai au timp de copiii lor. Sunt tot felul de prejudecăți: eu aștept până ce copiii mei vor putea crește și abia apoi voi vorbi cu ei. Fals. Pe la 4-5 ani, structurile se stabilizează. Cum să vorbesc cu copilul meu dacă el nu știe vorbi. Sunt niște lucruri aberante care se întâmplă astăzi. Nu pot să-i spun ce sex are pentru că trebuie să și-l descopere singur. Este ca și cum i-ai spune că nu trebuie să-i vorbești despre Teorema lui Pitagora pentru că trebuie să o descopere singur. Așa, nu ajungem nicăieri, mai spune Virgil Ciomoș, filosof și psihanalist. 

Sunt, de fapt, două poziționări aici, nu una singură: absența timpului și carența comunicării.

Așadar, avem în față structurile care se formează în jurul vârstei de 4-5 ani, structuri care se vor stabiliza treptat, dar care-și au rădăcinile la această vârstă. Este, practic, vârsta la care copilul iese din sânul familiei pentru a face cunoștință cu mediul grădiniței și este bombardat cu programe de urmat și tot mai puține elemente de relaționare directă cu părintele, cel care are din ce în ce mai puțin timp pentru el. Nu se comunică sau se comunică deficitar cu copiii, iar, ulterior, se omite transmisiunea dorinței de a avea o dorință. Copilul pare că a fost uitat în secolul trecut, în secolul copilului al lui Ellen Key. Dar, despre subiectul acesta, într-un alt material. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social profiles
%d bloggers like this: