Parcursul datelor în reţelele sociale

Golan Levin împreună cu Kamal Nigam şi Jonathan Feinb, prezintă viaţa sentimentală a adolescenţilor printr-o vizualizare dinamică care preia date din postări pe bloguri în timp real – un exemplu de portretistică socială, documentar şi artă a bazelor de date.  

Gândiţi-vă la paradoxul următor. Cele câteva decade ale secolului nouăsprezece care ne-au dat cele mai detaliate reprezentări artistice ale sentimentelor umane şi simţirilor interioare, inclusiv dragostea romantică, ne-au prezentat şi ascensiunea imaginaţiei statistice şi sociologice. În timp ce Flaubert şi Tolstoi le analizau eroinelor lor sentimentele sub lupa artistică a prozei, apărea o altă paradigmă în care indivizii nu sunt altceva decât nişte noduri care contribuie la legea socială şi formează un model sau o distribuţie.

În 1838, August Compte a introdus termenul de „sociologie” pentru noua disciplină care urma să studieze legile care guvernează viaţa societăţii. (De asemenea, a mai propus şi termenul de „fizică socială”). Conform altui fondator al acestei discipline, Emile Durkheim, sociologia este stiinţa care se ocupă de „fapte sociale” – fenomene care au o existenţă independentă şi obiectivă separată de acţiunile indivizilor. În lucrarea sa principală, „Sinuciderea” (1897), Durkheim şi-a propus să arate că acţiunile aparent individuale ca sinuciderile de fapt urmează modele statistice generale şi pot fi explicate cu ajutorul forţelor structurale care funcţionează în general în societate. Comparaţi acest lucru cu Anna Karenina (1877), unde Tolstoi descrie meticulos ultimele ore şi minute din viaţa Annei, cu un fel de insistenţă anti-sociologică – privind-o nu din afară, ca un sociolog, ci dimpotrivă, descriind lumea de afară aşa cum îi apărea ei.  

Arta reprezentativă, în general, descrie indivizi mai curând decât grupuri sociale, clase şi instituţii. Chiar şi în cazul literaturii realiste moderne şi picturii, ceea ce scriitorii şi pictorii ne arată de fapt sunt fiinţe umane individuale. Cu alte cuvinte, indiferent că o pictură sau sculptură se intitulează „muncitor”, „fermier”, „miner” etc, ea arată un singur individ concret. Iar atunci când artiştii au încercat să reprezinte vizual grupuri foarte mari, rezultatul tipic a fost o mulţime în care diferenţele individuale sunt greu de observat. Aceleaşi relaţii sunt stabilite astăzi între funcţia „zoom” şi nivelul de detalii – gândiţi-vă la figurile individuale din Ciclul Cremaster al lui Mathew Barney versus grupurile de femei acoperite cu văl din filmele lui Shirin Neshat, sau imaginile panoramice ale lui Andreas Gursky care reduc indivizii la vârtejuri punctate.  

Se pare că avem de-a face cu o caracteristică esenţială a artei. Sau poate chiar această limitare este pur şi simplu o caracteristică generală a tuturor imaginilor în general – incapacitatea lor de a reprezenta concepte abstracte şi relaţii logice.

În cele din urmă, dacă în decursul evoluţiei specia umană a dezvoltat două sisteme de reprezentare diferite – unul lingvistic şi unul bazat pe imagini – ar avea sens să se completeze unul pe celălalt, iar imaginile nu ar putea face ceea ce poate face mai bine limbajul. Însă ce-ar fi dacă această limitare este pur şi simplu rezultatul tehnicilor de reprezentare pe care artiştii le au la dispoziţie? Gândiţi-vă de exemplu, la tehnicile de film inventate în primele două decade ale secolului douăzeci – editarea şi tipurile de planuri – au permis regizorilor de film să alterneze între prim planuri şi planurile largi prezintând grupurile cărora aparţin indivizii. Cu acest exemplu în minte, la ce ne putem aştepta să realizăm cu un calculator? Am putea folosi mijloacele de comunicare ale calculatorului pentru crearea unor reprezentaţii artistice care fac legătura între individ şi societate fără subsumarea unuia în celalălalt, i.e. particularul în general? Dacă luăm în considerare gama de tehnici disponibile prin intermediul calculatorului pentru organizarea şi vizualizarea datelor, lucrurile arată destul de promiţător. Putem alterna  modalităţile multiple de vizualizare ale aceloraşi date, examina datele la scări diferite şi schimba între mijloace multiple de comunicare legate între ele. Şi putem face acest lucru în timp real sau aproape. Mai putem programa un software să caute şi să sondeze cantităţi foarte mari de informaţii – cum este cazul informaţiilor produse de milioane de persoane reale care se conectează la chat, scrie bloguri, trimite emailuri, îşi încarcă fotografiile pe Flickr şi aşa mai departe. Ce tipuri de reprezentari pot fi create dacă combinăm aceste tehnici de computer cu noile metode de colectare a datelor dar şi de structurare şi afişare?

Deşi Dumpster-ul lui Golan Levin (realizat împreună cu Kamal Nigam şi Jonathan Feinberg) poate avea legătură cu genuri tradiţionale precum portretistica sau documentarul, dar şi cu noile genuri de comunicare stabilite, precum vizualizarea şi arta bazelor de date, el este totuşi  cumva nou şi diferit. Mi-ar plăcea să îl denumesc un „browser social de date”. Specificul şi generalul sunt prezentate simultan, fără să fie sacrificat unul în detrimentul celuilalt. Fereastra aplicaţiei Dumpster prezintă o „grămadă” de cercuri în acelaşi timp. În timp ce într-un singur tablou tipic diferenţele s-ar pierde la această scară, aici puteţi face clic pe orice cerc şi citi fragmentul de blog corespunzător. Şi acesta este doar începutul. Gândiţi-vă la modul în care Levin structurează navigaţia. În hipermedia tipică vă puteţi mişca orizontal printre pagini sau scene legate prin linkuri. În modul de vizualizare a informaţiei tipic, vă „mişcaţi în sus”, ca să zic aşa – de la nivelul datelor individuale la formate mai mari care devin vizibile atunci când mai multe puncte de date se transformă într-o singură imagine sau într-o formă. Dar în portretul de grup al lui Levin sunteţi încurajat să navigaţi atât pe orizontală, verticală şi diagonală între particular şi general. Puteţi de exemplu, să faceţi clic pe diferite cercuri, sărind de la un caz de despărţire la un altul, de o culoare asemănătoare – ceea ce înseamnă că postările respective seamănă într-un fel sau altul. Sau puteţi cerceta cercurile de culori opuse care aparţin unei alte grupări. Pe scurt, aşa-zisele puncte de vedere incompatibile ale lui Tolstoi şi Durkheim – experienţa subiectivă şi faptele sociale – sunt aduse laolaltă prin intermediul arhitecturii informaţiilor specifice şi modelul de navigare creat de Dumpster. Dar, dacă ne limităm la descrierea lucrurilor din punct de vedere vizual, vom pierde caracteristicile cruciale ale browser-ului de date sociale construit de Levin. Trebuie să luăm în considerare modul în care datele prezentate în The Dumpster au fost obţinute şi prelucrate înainte să ne fie prezentate.

Folosind diferite metode, Levin şi colaboratorii lui au filtrat imensele spaţii cu date de pe bloguri prin izolarea postărilor din 2005 în care adolescenţii îşi spun poveştile de despărţire. Rezultatul a fost 20,000 postări care descriau despărţiri „confirmate”. Aceste postări erau supuse apoi unei analize pentru a rezulta diverse „meta-informaţii” despre ele: motivele despărţirii, cine s-a despărţit de cine, vârsta şi sexul autorului, precum şi starea lor emoţională. Majoritatea acestor „meta-informaţii” nu erau conţinute în mod explicit în postări dar sunt deduse cu un grad mare de probabilitate de autorii proiectului. Rezultatul este un portret de grup corespunzător cu vechimea datelor analizate, a bazelor mari de date, şi a programelor de supraveghere globală precum Echelon. Grupul „descris” de The Dumpster nu a pus singur în funcţiune acest portret ci mai degrabă a fost creat de artist în timp ce căuta prin urmele digitale lăsate de cei conectaţi la internet. Modul de ordonare al membrilor individuali ai acestui mare grup de 20.000 de persoane este rezultat prin analiză matematică.

Prin urmare, fiecare poveste de despărţire devine un punct dintr-un spaţiu multidimensional pe care suntem invitaţi să îl explorăm. Pe scurt, suntem invitaţi să cercetăm informaţiile pregătite de autorii proiectului care au folosit metode sofisticate cu ajutorul calculatorului. Acum mai mult de douăzeci de ani, William Gibson a prezis cu acurateţe cultura cibernetică a anilor ’90 prin ideea de navigare virtuală prin informaţii. Intitulându-şi cel mai recent roman „Recunoaşterea profilelor”, Gibson scoate în evidenţă perioada pe care o trăim acum. Vorbim despre o perioadă în care sunt mai uşor de remarcat modalităţile mai prozaice dar în ultimă instanţă mai consecvente, de cercetare a informaţiilor, inclusiv motoarele de căutare disponibile în masă, şi modul de analiză al informaţiilor utilizat de companii şi agenţii guvernamentale. The Dumpster foloseşte colectarea informaţiilor şi strategiile de analiză a informaţiilor cu o forţă industrială deloc uşor de accesat de către o singură persoană, pentru a  arăta utilizatorilor rezultatele pe care le-ar obţine în noi moduri de reprezentare socială. 

Lev Manovich este Profesor de Arte vizuale la Universitatea California din San Diego şi Directorul Laboratorului de Analiză culturală al Institutului de telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei California. Este autorul lucrărilor Soft Cinema: Navigating the Database (The MIT Press, 2005), şi The Language of New Media (The MIT Press, 2001).

Articol apărut în Revista Irregular F, No.3/Vol.III/2011, DIGITAL CULTURE – SOFTWARE THEORY – NET-ART. Autor: Lev Manovich, text tradus de Florin Vâlcu. Volum coordinat de Rareș Iordache.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social profiles
%d bloggers like this: