Moștenirea literară și umanistă a lui Søren Kierkegaard

dosar tematic

Moștenirea unui autor nu poate fi niciodată redusă la materialul istoric compozit care stăruiește sau care se dezvoltă în posteritatea sa, integrând o tradiție discontinuă sau funcție a discursului, cum remarca Foucault în faimosul său eseu. Aș afirma că tradiția sau funcția, fie ea încărcată simbolic sau ideologic, trimite întotdeauna la o nouă existență ce lasă autorul în spate, în chiar ignoranța semnificației sau interpretării pe care discursul o implică. Însăși etimologia latinului heres (din rădăcina proto-indoeuropeană ghe care înseamnă a fi lăsat gol sau în abandon) ar susține o asemenea ipoteză, care nu este în fond nouă, ci doar preeminentă față de sensurile filosofico-juridice al individualismului.

Această goliciune a fost de altfel articulată, chiar dacă în contexte diferite, de către Foucault și de către Barthes (în Moartea unui autor). Or, perspectivele pe care ni le poate oferi Kierkegaard, virtuozul avant la lettre al deconstructivismului, sunt relevante tocmai în această ordine de idei. Un autor aparent idealist, danezul se înscrie în canonul filosofiei moderne a subiectului în ruina metafizică a sistemelor universale pe care le atacă. Însă existența ca perpetuă transcendență (bunăoară în Repetarea) sau ca o interioritate vie în și printre salturi nu este doar un sfârșit metafizic al interiorității (cum o spunea Taubes, alăturându-i-l pe Marx în exterioritate), ci, datorită francheței adresării sale către individul unic, poziția ruinei melancolice este surmontată și trebuie depășită, la fel ca escatologia devenită inertă a Creștinătății (în opoziție cu creștinismul individului contemporan cu Iisus). Melancolia este de altfel eșecul unei identități de sine fără C/celălalt, dovedind că sinele trebuie să se golească către acesta din urmă pentru a deveni o identitate umană unică. Aici aș situa deopotrivă zestrea dintre indivizi și cea dintre umanitate și Dumnezeu pe care întreaga operă a lui Kierkegaard o atinge, fie că vorbim despre Jurnal, despre omilii sau despre operele pseudonime – toate solicită în fond această receptivitate non-melancolică.  Mai mult, cred că în această goliciune se situează chemarea de a asuma o moștenire, putând fi prinsă existențial, iar scrisul ca leac al melancoliei, corelativ, articulează abandonul iluziei sineității în favoarea unicității. Kierkegaard știa de altminteri că moștenirea sa unică (comunicată predominant indirect, prin pseudonime pe care ne îndeamnă să le considerăm autori de plin drept) va rezista șocurilor metamorfozelor civilizaționale tot mai rapide și că scrisorile sale groase de prietenie (pentru a-l parafraza pe Sloterdijk) se vor adresa individului unic, și nu autorului au gânditorului ideal/ idealist. Rămâne în sarcina noastră să putem asuma o moștenire umanistă și literară a cărei miză este identitatea ca atare (nici mai mult, nici mai puțin), fiind contemporani cu litera poetului religiosului și totodată cu ideea răzleață a tânărului Kierkegaard care, pătruns de revelația în timpul plimbărilor pe plajele de la Gilleleje, afirmă în 1835 următoarele: „Am simțit într-unul și același timp cât de măreț și cât de insignifiant sunt. Aceste două forțe grozave, mândria și smerenia, aglomerate în mod amical. Norocos este omul pentru care aceasta este posibil în fiecare moment al vieții sale…”  

Răsfoiește Cuprinsul

Previous post În fața imaginii. Întrebare despre finalitatea unei istorii a artei – George-Didi Huberman

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social profiles
%d bloggers like this: