În izolare: închisul care ne deschide noi orizonturi ale comunicării umane prin spațiul virtual

Gradual, am devenit atât de legați de interacțiunile virtuale încât toată această treabă s-a transformat într-o necesitate. După cum observă Sherry Turkle, nu putem obține mai mult unii de la ceilalți decât într-un mod în care noi deținem un control, doar atunci când noi ne putem ascunde unii de alții fiind în același timp în contact. În acest mod, ne menținem unii pe alții la o distanță perfect măsurată/ controlată și nu rămânem singuri. Acest tip de relație reflectă, spune aceeași autoare, dorința de a evita solicitările suplimentare de la semeni și riscurile unei prietenii reale/ adevărate precum ar fi insecuritatea, vulnerabilitate sau orice altă formă de disconfort. Aș adăuga acum: posibilitatea transmiterii unui virus. Vă sună cunoscut?

Alegerea cantității în detrimentul calității ne-a asigurat constant siguranța că nu suntem singuri chiar și atunci când ar părea că suntem, că cineva este acolo, undeva, pentru a intra în contact cu noi. Riscul scos la iveală în acest context de către Turkle, autoarea volumelor – The Second Self și Life on the Screen, printre altele – este tocmai absența solitudinii, a acelui răgaz creativ în care ne regăsim forțele interioare și nu rămânem doar cu vidul online incomensurabil. În același timp, construcția sinelui virtual se face în contextul co-existenței cu celelalte avataruri care vin să contureze spațiul de confirmare, ele nu există pentru nimic altceva (pentru detalii, recomand dezbaterea lui Pat Cadigan – “What Happened to Our Future?” de la conferința Virtual Futures 2.0, 2011). Despre obiectivizarea altora – objectification of others – a detaliat Jelena Guga în articolul – Self 2.0 – Lost in Bio-Technological Enviroments, publicat în Revista Irregular F, Digital Culture – Software Theory – Net-Art, Vol. 3, No. 8, 2011. Adăugarea compulsivă a noilor contacte, spune Jelena Guga, pentru satisfacerea atenției pentru propria persoană nu face altceva decât să demareze procesul de obiectivizare a celorlalți. Așadar, ceilalți există doar pentru ca sinele reconstruit să nu fie nevoit să fie singur vreodată. Interconectarea salvează subiectul virtual de căderea în solipsism. Subiectul virtual va căuta interacțiunea cu celelalte avataruri. Este vorba mai mult decât de stăpânirea propriei fețe cu care vei circula în cyberspațiu, este vorba despre locuirea propriu-zisă a acestui spațiu lipsit de fizicalitate, de spațialitate. În acest spațiu, reconstituiți virtual, părem să fim mai liberi.

În absența unor determinări reale, subiectul virtual devine mai reprezentativ decât subiectul real. Transformarea prietenilor în cyberprieteni și complicarea relației face-à-face din realitate suprimă grija față de relație, responsabilitatea față de interlocutor. Așadar, totul este mai simplu, dar și mai anxios. Nu este vorba acum despre o anxietate a conectării, ci a deconectării, a ieșirii din rețea și a ce anume pierde în spațiul offline utilizatorul.

Cyberspațiul devine un element viral în contextul ofertei sale: subiectul se (re)constituie într-un spațiu lipsit de spațiu, se poate afișa simultan prin mai multe ferestre în medii variate, conducând la un soi de cyber-sociabilitate, relaționează liber, iluzoriu și trăiește iluzia unei experiențe autentice.

Sociabilitatea virtuală este o nouă tipologie a relațiilor umane și a comunicării virtuale, însă ea poate fi privită în mod riscant, drept o abandonare în izolare. Pe acest fond, mediul pandemic actual generat de COVID-19 devine hibridul perfect: oferă abandonarea socială reală având ca singură scăpare de inter-relaționare în mediul online. Așadar, starea de izolare reprezintă acum simbolic închisul deschis, momentul în care virtualizarea subiectului devine singura formă de existență reală a subiectului. Spațiul virtual se transformă într-un tool prin care se ajustează șederea inițială a subiectului: în starea de închis – izolare. Prin el, subiectul accede la o altă stare – reconstituirea sa avataric – virtualizată. Rămâne dilema pe care am ridicat-o într-un alt articol anterior:

Aceasta ar reprezenta una dintre trăsăturile patogenic-epidemiologice ale temei: multiplicarea subiectului în spațiul virtual conduce la o diluare sau alterare a identității reale. (Cyberprieten viral: face-à-ecran-à-ecran-à-face, capitol publicat în lucrarea: Viralitatea in virtual. Introducerea în teoria viralului

Patogenitatea formulei survine din vulnerabilitatea acestei rețele deschise, care, în același timp, oferă singura formă de interacțiune a subiectului izolat. Pe urmele lui AlbertLászló Barabási, vulnerabilitatea este creată prin interconectivitate, o formulă aplicabilă rețelelor fără scală de tipul Internetului sau modelului rețelelor sociale. În același timp, cercetătorul maghiar născut la Cârța, județul Harghita – România, precizează în Linkednatura caută robustețea tocmai prin interconectivitate. Aici aflăm în ce constă tocmai această robustețe a pandemiei de coronavirus.

Dincolo de vulnerabilitatea unei astfel de rețele, de faptul că ea reprezintă singura modalitate a individului de a rupe starea de izolare, ne luptăm cu o adevărată infodemie (voi reveni într-un alt articol asupra acestui termen) care potențează și mai mult teroarea și paranoia contagiunii. Elementele erau oricum regăsite într-o societate a conecționismului și a unei supradimensionări a comunicării informaționale, dacă ar fi să merg pe urmele lui Van van Dijk: “The Netwok Society”, 2006. Acum, elementele sunt pur și simplu supradimensionate și supra-licitate. Distanțarea socială ne depărtează de subiecții reali, dar ne apropie de cei virtuali. Aceasta devine principala formă de relaționare în care suntem constrânși să acceptăm dialogul cu alți subiecți virtuali. Este o asumare a faptului că interfațarea prin monitoaare a transformat dialogul interuman și a devenit mai relevantă decât relația de tip față în față. Ne asumăm și falsitatea noului subiect, totul de dragul relaționării prin conectare, a evitării căderii în solipsimul izolării. Dar, desigur, nu este singurul risc.

Această idee a reconstrucției sociale ca reinventare vizează, pe de o parte, construirea unei noi tipologii de rețele sociale, iar pe de altă parte, induce starea de izolare. Pare a fi un fel anume de paradox similar celui afirmat de Manuel Castells.  Afirmația lui Castells este paradoxală întrucât admite existența unei noi tipologii sociale în interiorul unei stări de izolare, cu centrarea atenției individului pe subiectul său virtual. Astfel, internetul ar induce starea de izolare cu ruperea comunicării sociale și a vieții de familie, ca „indivizi fără chip care practică o sociabilitate aleatorie, simultan cu abandonarea interacțiunii face-à-face în setările reale” (Castells, 2001). Castells asumă acordarea unei atenții sporite schimburilor sociale bazate pe identățile false și jocul de roluri. Centrul de greutate este ispita oferită oamenilor prin trăirea propriilor fantezii online, scăparea de lumea reală într-o lume dominată de lumea virtuală. Dar, cum am arătat deja, starea de izolare nu înseamnă în mod curent intrarea în solipsism. Interacțiunea face-à-face nu este abandonată, ci înlocuită printr-un schematism mai complex: utilizatorul poziționat în fața ecranului începe (re)constituirea subiectului virtual, care se va situa ulterior într-o relație cu celelalte avataruri din cyberspațiu, în ceea ce noi am denumit prin face-à-ecran-à-ecran-à-face. Utilizatorul oferă un model de interactivitate, prin abilitatea sa de a manipula și a-și afecta, prin aceasta, experiența media, și a comunica cu alții prin această media.

Ceea ce este clar este faptul că pandemia de coronavirus reprezintă un mobil valid al schimbării paradigmei comunicării umane. După experiențele ultimelor luni, oamenii vor resemnifica deopotrivă atât comunicarea face-a-face, cât și interacțiunea virtuală.

#staysafe

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social profiles
%d bloggers like this: