Identitatea melancolică la Søren Kierkegaard Editura Școala Ardeleană & Eikon, prezentare de carte

Flaviu Câmpean, Identitatea melancolică la Søren Kierkegaard

Editura Școala Ardeleană & Eikon, 2000, 370 pag., Colecția Oriens

ISBN/ISSN: 978-606-797-463-8

– prezentarea cărții –

Melancolia modernă este un sindrom inefabil al constituirii subiectului modern în Occident, însăși plângerea și revendicarea melancolicului constituind o adresă a identității ca atare, marcată de durerea de a exista. Ignorată multă vreme de de filosofie, melancolia existențială devine o temă odată cu primele simptome destructurante ale crizei metafizicii, cu precădere în secolul al XIX – lea și pe fondul unui vitalism emergent în primă instanță în cadrul romantismului pentru ca mai acesta apoi să reverbeze și în discursul filosofic.

Cercetarea de față, Identitatea melancolică la Søren Kierkegaard, vizează să aprofundeze specificul melancoliei kierkegaardiene ca atestare a „durerii la propriu” pe care metafizica modernă o subsumase până în acest moment unei antropologii a pasiunilor (la Kierkegaard apare pentru prima dată o melancolie cu nuanță intelectuală, precum și o „tristețe reflectată”) ori o asimilase, precum Hegel conștiinței nefericite ce se autodepășește dialectic. Originalitatea lui Kierkegaard poate fi ilustrată luând ca reper construcția teantropică în orizontul căreia melancolia apare ca o atmosferă a dialecticii interiorității, indicibilă și „hipometafizică” atât pentru idealismul speculativ cât și pentru „realismul” fenomenologic.

Primul capitol organizează ceea ce am denumit un „continuum” al identității melancolice, care se conturează în marja culpabilității originare ce conectează melancolia trăită cu melancolia scriiturii. Prima secțiune a capitolului constă în conturarea prealabilă a unei fenomenologii a melancoliei și a imposibilității pe care aceasta o circumscrie, în care ne propunem să descriem atât melancolia atmosferică, pură aporie a esteticului ce relevă, parafrazându-l pe Henri-Bernard Vergote, de o „nostalgie a sensului” (Sens et répétition. Essais sur l’ironie kierkegaardienne), cât și o melancolie cronică; ultima recuperează ambiguitatea inițială – (pre)sentiment și experiență trăită – conducând la o perpetuare pe care ne asumăm să o considerăm radical imanentă datorită unei persistențe a orizontului estetic până și în siajul etic secund al „omului etern” (din Kierkegaard, Opere II). Melancolia cronicizată, anticipăm, duce de altminteri la amorsarea „isteriei Spiritului”. Al doilea subcapitol se apleacă asupra negativității discursive și a excepționalității durerii – ele însele simptome „clasice” ale melancoliei patologice, indiferent că o privim ca psihoză endogenă ori maniaco-depresivă, nevroză narcisică sau chiar în accepțiunea contemporană farmacologică a depresiei sui generis. Negativitatea melancolicului, vom argumenta pe întreg parcursul lucrării, nu indică o identitate în diferență de natură hegeliană, ci o antidialectică a funcției lipsei (punctată mai sus) în accepțiune lacaniană. Negativismul delirant al melancolicului poate fi însă subsumat ironiei, de aceea vom aborda relația dintre melancolie și ironie, pentru a trece mai apoi de la aparté-ul socratic la reasemnificarea acediei ca naufragiu împietrit al religiosului care denotă demonicul în ipostaza sa tare de renegare a Spiritului, punctând, desigur, și perspectiva incognito-ului religios Nu în ultimul rând, va fi abordată și negativitatea scriiturii ca atare, raportul pedagogiei kierkegaardiene cu limbajul și rolul tăcerii în continuumul melancolic, înspre o a treia ipostază, cea de „melancolie atonică”, la apogeul asimboliei. Ne vom referi în treacăt și la secretul și la vina mortiferă (tratate în capitolul al doilea) pe care melancolicul kierkegaardian, fie el individ sau „idee” a modernității, o încorporează, referindu-se la nostalgia unei răni ce provoacă juisarea durerii – cea mai „imperativă” dimensiune a „durerii la propriu”.

Capitolul al doilea, intitulat Durere la propriu și Autopatie a suferinței, caută să elaboreze aceste două dimensiuni ale melancoliei kierkegaardiene, dintr-o anumită perspectivă contradictorie, însă care funcționează conjugat în dialectica paradoxală a existenței. Față de primul capitol, o „survolare” fenomenologică a discursului (și, implicit, a delirului melancolic), aici ne situăm chiar în interiorul melancoliei. Tot aici angajăm o distincție între suferință și durere la propriu care susține identitatea melancolică în angrenajul scriiturii, prin prisma posibilității de vindecare și de metamorfoză orientată religios. Astfel, primul subcapitol reia distincția melancolie atmosferică – melancolie cronică din perspectiva încorporării traumei originare și a culpabilității aferente acesteia lansate la finalul capitolului precedent. Arătăm cum deplierea vinovăției e vehiculată de o durere la propriu care aglomerează realul în sens psihanalitic al vinii și al păcatului, ducând la o perpetuare a culpabilității și a vidării de sine în direcția unui narcisism „împlinit”. Ne vom apleca de asemenea asupra diferenței dintre introiecție și încorporare, care situează mai precis melancolia „normală” în calitate de presentiment al metamorfozei și melancolia psihotică a replierii în sine până la ipostazele demonice ale personalității în viziunea lui Kierkegaard. Subcapitolul al doilea articulează o versiune kierkegaardiană a doliului în continuarea registrelor vinovăției. Ne oprim aici asupra semnificației capitale a Antigonei moderne, aducând-o în planul psihanalitic al doliului și la punctul Antigonei între-două-morți tematizate de Lacan. De asemenea, detaliem și interesul unui doliu la propriu, prin analogie dar și într-o posibilă articulare cu durerea la propriu a Antigonei lui Kierkegaard. Pe acest teren, vom aborda problematica doliului și importanța ei generică pentru sfârșitul occidental al filosofiei, pentru a o apropia mai apoi de necesitatea kierkegaardiană a separării de metafizică. Vom dezvolta și mai mult încorporarea melancolică, pornind de la problema identificării, cu referire și la narcisismul primar și economia acestuia, în condițiile în care se poate aplica scriiturii kierkegaardiene. În acest context vom și critica modernității melancolice din perspectiva melancoliei mature a asimilării etice, dar și a excepționalității orientate religios, în contraponderea naufragiului negativismului estetic. Vom încerca, să discernem în ce măsură melancolia kierkegaardiană are o filiație antică, protocreștină, renascentistă sau barocă.

Capitolul al treilea încearcă să tematizeze o identitate a Identității, adică o identitate a individualității non-melancolice prin Celălalt. Solitudinea „lucidă” melancolică și repetarea ca măsură a „spiritualității bune” par să deschidă un arc al speranței escatologice și al nostalgiei active în orizontul unei presupuse religiozități C, bazată pe nostalgia de Iisus. Aceasta trimite la miza teantropică a întregului demers kierkegaardian de recuperare a scandalului creștinismului. Pe de altă parte, inadecvarea decizională a melancoliei și prezentul perpetuu al traumei împiedică o poziționare favorabilă față de kairos, de accea vom face apel la plângerea melancolicului tratată de psihanaliză, precum și la simptomul salvării imposibile. Acestea conturează o temporalizare specifică a melancoliei și un raport „neîndatorat” (i.e. neresponsabil) față de destinul propriu. Primul subcapitol schițează supleanța identitară creată prin scriiitură, legând-o apoi de o presupusă melancolie a religiosului care apare drept aceeași melancolie atonică a demonicului, reluată de această dată la un nivel secund al eticului absolvit de răul estetic. În contextul „împietririi” între etic și religios, dialectica salturilor ar implica, făcând tranziția spre al treilea capitol, soluția melancolică a întoarcerii în nemijlocire estetică a scriiturii, pentru a scutcircuita eticul înspre un altfel de religios, o religiozitate „C prim”.

Ultimul capitol al cărții reunește două teme capitale ale zestrei non-filosofice și (non-) teologice a lui Kierkegaard, scriitura ca sublimare și etica secundă, în virtutea aptitudinii de a se reconstitui ca interioritate non-melancolică. Primul subcapitol vizează un excurs mai larg asupra supleanței scriiturii lansate în finalul celui de-al doilea capitol, din perspectiva corelatului iubire de Dumnezeu – iubire de femeie, pe care doar identitatea melancolică în intensitatea sa cea mai dureroasă o poate amorsa. Această mișcare (a unui religios analog cu aparté-ul scriiturii ironice) are loc prin intermediul iubirii față de Regine Olsen, ceea ce ne-ar permite o digresiune asupra melancoliei trubadure, precum și a corelatului său fin’amor (amour courtois), pentru a trece apoi la iubirea creștină de inspirație luterană propriu-zisă. Însă în cercetarea noastră ne vom rezuma la Identitatea scriiturii prin sublimare care face posibile metamorfozele ek-sistențiale de poet al religiosului, toate acestea fiind detaliate și reapropriate prin intermediul psihanalizei. Pentru a ne justfica poziția de pornire, trebuie să spunem că Kierkegaard, radiografiat psihanalitic, pare să ezite între două alternative principale: cea masochistă, care ne readuce la poziția lui a decăzut, și cea psihotică, a iubirii moarte (a se vedea Jacques Lacan, Les psychoses (S3), 1981) în gravitația apropierii aneantizatoare de das Ding (Françoise Gorog, articolul «Coupable» – «Non-coupable»). În identitatea melancolică a scriiturii se interconectează sursele protestante ale iubirii și surmontarea orgoliului narcisic primar în ambiguitatea sa iubire-ură, devoalându-se/ deconspirându-se totodată secretul relației cu Regine corespondent cu secretul relației cu Dumnezeu ca diferența calitativă infinită; putem așadar presupune, conform „ficțiunii reale” a identității melancolice că varianta „lucid melancolică” (unii ar numi-o lucid perversă) este alegerea lui Kierkegaard, cel puțin până la plecarea lui Regine din Danemarca. Ca într-o chiasmă, melancolicul regăsește în femeie (un negativ al spiritului) o kenoză inversată, ce poate fi apropiată de jouissance autre din psihanaliză, echivalentă după Julia Kristeva cu „moartea oceanică” care cere o „lichefiere literală” a obiectului melancoliei în triumful acesteia asupra morții. Bazându-se pe o posibilă filiație în diferență între repetare și jouissance autre (desubiectivarea este deja evidentă prin scriitură), subcapitolul al doilea (și ultimul al cărții) se oprește asupra eticii secunde ca atare, deja în limita infinitului imposibil al identității melancolice, „abisul din abis” al diferenței calitative (Simon Podmore, Kierkegaard and the Self before God. The Anatomy of the Abyss). Argumentăm cum aceasta este posibilă doar în sublimare și prin intermediul repetării atât de prețuite de Lacan.

În fine, întregul parcurs poate fi revăzut ca o metamorfoză autopatică de la cenestezia identității melancolice la o anestezie a durerii la limita dintre melancolie și un misticism imposibil. Concluzia cercetării va căuta să fixeze o deschidere spre reîncadrarea lui Kierkegaard în secolul al XIX-lea, ca exponent al modernismului tocmai prin critica modernității pe care melancolia o suscită, într-o ipostază rămasă nedefinită dintre sfârșitul idealismului și nihilismul veacului următor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social profiles
%d bloggers like this: